Schimbare

     Eram un copil in varsta de 13 ani cand auzeam prin discutiile parintilor mei de schimbarea ce urma sa apara in viata noastra, dar nu am dat crezare desi speram pentru cateva secunde sa fie reala.
     Timpul a trecut, acea discutie a iesit la iveala incepand sa para o optiune din ce in ce mai serioasa si asa si era. Am imbratisat cu drag gandul ca urmeaza sa ne mutam intr-o tara total straina de ceea ce traisem pana atunci. Vroiam doar sa scap, sa ies, vedeam schimbarea si incepeam sa o simt o data cu inceperea orelor de germana pe care le-am luat impreuna cu sora mea.
     Am implinit si varsta de 14 ani, iar eu inca eram aceeasi fetita cu tenul inchis la culoare, un par saten, doi ochi mari, caprui si un corp subtire, slab, foarte slab, incercand din greu sa puna cateva kilograme pe el. Nu prea stiam eu pe atunci ce inseamna o prietenie adevarata, ce inseamna sa-i dedici unei persoane dragostea si atentia ta cu adevarat, priveam doar suprafata lucrurilor pe care incercam din greu sa nu o aprofundez pentru ca deja simteam ca m-am maturizat prea repede. 
     Prima ora de germana a fost destul de interesanta si mi-a captat atentia in intregime pana la urmatoarea lectie, iar de la a doua lectie la a treia pana la a patra si tot asa, pana ce incepeam sa ma satur de efortul pe care trebuia sa-l depun pentru a  cunoaste ceva cu totul strain mie. Da, acele ore s-au dovedit a fi in zadar, deoarece timpul a trecut din nou, parca mai greu, iar eu impreuna cu familia mea am ajuns aici. 
     Am intrat in noua noastra locuinta, care trebuie sa recunosc era uriasa si am privit in jurul meu: nu imi venea sa cred cat de pustiu parea totul atunci. Mi-am dat seama ca totul s-a schimbat. De data asta simteam schimbarea cum imi curge prin fiecare bataie a inimii izbucnind intr-un plans lung. Stiam ca nimic nu va mai fi la fel. A trecut si prima noapte, apoi a doua, iar noi in timpul zilei incercam sa ne instalam in continuare mutand o cutie intr-o parte, iar urmatoarea punand-o in alta. Erau haine peste tot, era o continua miscare atat inauntrul casei  cat si inauntrul mamei mele care vroia sa para tare.Ne-am miscat destul de repede, ne-am aranjat locuinta, care parea ca este intr-un haos continu, iar de data aceasta am inceput sa traim schimbarea. Desi se spunea ca era una buna, aparentele parca schimbau totul intr-un opus  neimaginabil. 
     Incepeam sa ma gandesc la ce am lasat in Romania, acea tara pe care parca nimeni nu o mai iubeste si parca nimeni nu se mai mandreste cu ea. Ma gandeam la luminile din timpul serii care se aprindeau de fiecare data la aceeasi ora, la sunetul masinilor de pe strada principala, la umbrele fiecarui trecator din fata blocului meu, la iarba, la flori, la soare, la caldura, chiar si la vecinele mele care de multe ori sareau cu gura pe mine incercand sa-mi opreasca jocul... imi era dor de fiecare lucru pe care il consideram nesemnificativ pana atunci.Nu credeam niciodata ca o sa imi lipseasca atat de mult ceva ce nu stiam ca iubeam, dar se pare ca nu eram atat de dornica de o scapare de acolo pe cat credeam.
     Au mai trecut apoi cateva saptamani, iar eu impreuna cu sora mea mai mica am mers pentru aproximativ 3 saptamani la scoala. Toate privirile erau indreptate spre noi. Unele erau blande, altele gingase, altele pline de rautate, altele dornice, fiecare exprima altceva. S-a facut un cerc mare in jurul nostru, parca-l vad si acum. Toti vorbeau, iar noi nu puteam descifra cuvintele iesite din gura unor fiinte ca noi. Aveau multe nedumeriri, multe intrebari, multe ganduri. Adica ce ar cauta doua fete care nu au habar de limba germana intr-o scoala care cere destul de mult? Urmatoarea zi a fost cam la fel, doar ca de data asta erau parca alti elevi in jurul nostru. Imi amintesc destul de clar cand am intrat in ora de biologie, iar toate mainile ma invitau sa stau langa ele. Niciodata nu am fost o persoana careia i s-a aratat dragostea din partea celor din jur la vremea aceea, iar eu la randul meu eram la fel. Da, eram un fel de pata neagra cu chip de om, fara culoarea maronie, eram palida acum si aveam cearcane sub ochi, mai mari decat ochii mei. M-am asezat undeva intr-o ultima banca, penultimul rand, langa niste persoane care nu erau asa infometate dupa mine si am inceput sa scriu in jurnalul meu. Ma gandeam ca nimeni nu intelege oricum, asa ca eram libera sa scriu.
     A mai trecut o zi, o alta tura de plans zbuciumat, iar eu nu imi doream decat sa-mi reiau vechea viata, asa cum era ea, cu bune si rele. Inca speram ca exista posibilitatea asta si da, exista, dar nu am luat-o in considerare nici macar o clipa din momentul cand am ajuns aici.
      Puritatea mea a disparut in paginile acelea din cartea vietii mele, incepand sa-mi afum trupul pe zi ce trece tot mai mult. Am trecut mai departe ce e drept, fara sa mai fiu fata care era senina mereu, iar asta incepea sa fie vizibila.
     Urmatorul an de scoala a inceput, iar eu ma simteam din ce in ce mai singura, chiar daca cele mai importante persoane din viata mea erau cu mine... la un momentat am devenit din fata care mereu era inconjurata de prieteni, de fete optimiste, de un gol imens. Nu mai era nimeni, nu mai acaparam atentia nimanui cu vorbele frumoase pe care obijnuiam sa le adresez celor din jur, nu mai eram nimic, decat un trup caruia inima-i batea, ochi-i vedeau, un corp care expira si inspira aerul parca in zadar. Nu ma descurcam cu limba deoarece nu comunicam cu nimeni. Preferam prezenta propriei mele persoane, desi sincera sa fiu, nimeni nu se mai prea inghesuia sa-mi fie prieten, am reusit si de data aceea sa resping ca apoi sa fiu respinsa. Atat de greu mai treceau orele, iar eu parca eram absenta in propria-mi viata, dar a trecut si anul acela scolar, urmat de urmatorul care a inceput sa fie altfel. 
     Am ales sa schimb clasa, iar cea noua era altfel. Incepeam sa zambesc, incepeam din nou sa rad, incepeam parca din nou sa traiesc, desi in viata mea s-au petrecut multe lucruri cu care nu as putea sa ma mandresc niciodata, gasindu-mi refugiu in tot mai multa ratacire. Stiam acum limba germana, iar acum era mai bine, dar totusi nu foarte bine. Aveam momente cand cadeam de pe o punte inalta intr-o groapa uriasa, iar ma ridicam si iar cadeam. A fost un urcus interesant pe drumul vietii mele, iar daca ma uit in urma pot sa-mi dau seama ca asta da farmec vietii. Toata drama, toate durerile de stomac ce aveau loc in mine m-au ajutat sa ma maturizez parca mai mult, desi stiu ca inca am momente in care clachez si dau loc copilului din mine sa-si faca jocul  mai mult decat ar trebui, dar asta-s eu. Cateodata am impresia ca durerea persista in mine, iar urmele acelui inceput au ramas in mine, fara sa le mai simt deoarece sunt prea obijnuita cu caderile nervoase si durerile de cap care erau tot mai dese. A trecut cu bine si acel timp din viata mea si spun asta deoarece sunt acum aici, in fata laptopului meu, ramanand cu zambetul mamei mele in mintea mea care vine de fiecare data sa-mi  ureze noapte buna, cei doi catei ai mei auzindu-le latratul ascutit in fiecare zi a vietii mele de patru ani incoace, blandetea tatalui meu nu a disparut, iar certurile dintre mine si sora mea au ramas aceleasi. 
     Uite si al treilea an de cand traiesc printre straini. Evenimentele din viata mea m-au schimbat. Dupa o vara plina de toate peripetiile posibile, ramanand cu regrete, vorbe nespuse, sentimente, durere, lacrimi, tristete, bucurie, dezordine, nopti tarzi, mi-am dat seama ca trebuie sa ies din intunericul in care am intrat, lasand soarele sa-si faca simtita prezenta in camaruta mea prin razele lui. Am facut o pauza de la toate viciile si obiceiurile pe  care le consider proaste acum. M-am scarbit de tot ce inainte ma facea sa ma simt fericita, iar tristetea mea nu mai poate fi alinata de pacatul paharelor care pana atunci aveau un efect bun la prima vedere. 
     Am ales scaparea, care a costat intreaga mea faptura. Nu mai pot fi nici macar o secunda ce eram odata si regret asta. Am invatat ca nu conteaza unde ma aflu, atata timp cat am langa mine persoane care ma iubesc, persoane care nu au renuntat la mine nici o secunda desi i-am dezamagit de prea multe ori. 
     Stau si ma gandesc la mama mea si nu stiu cum as fi putut rezista fara taria ei, fara glumele si nebunia ei limitata, care ma fac sa ma simt libera sa rad in hohote. Nu stiu ce as fi facut fara vorbele rare si putine, dar calde ale tatalui meu, care-mi umple inima de gingasie, sau fara nervii neintelesi ai surorii mele care mereu ma invinovatesc ca i-am pierdut din nou ceva, cand defapt era ascuns intr-unul din colturile camerei. Nu stiu nici ce as fi facut fara dragostea cu care sunt asteptata de catelusii mei de fiecare data cand vin acasa, cand se urcau langa mine in pat cu o privire duioasa, care ma facea sa ii iubesc tot mai mult.
      Sunt prea sensibila pentru viata asta dura si recunosc ca de multe ori am vrut sa pun capat la tot, dar am continuat deoarece mi-am dat seama ca trairea  mea ar trebui sa fie una buna. Iubesc tot ce ma inconjoara chiar daca  nu arat. Simt mult, arat putin, dar stiu ca sentimentele ard in mine. Au fost atat de multe in viata mea, incat inca mai lucrez la curatenia din inima mea, dupa toate persoanele care nici macar nu au avut bunul simt sa se descalte cand au intrat in ea. E amuzant cum dupa toate momentele din viata mea scufundate in pachete si sticle de otrava, mi-am dat seama ca imi iubesc chiar si viata care nu a fost de fiecare data draguta cu mine, iar invataturile pe care mi le-a oferit intr-un mod violent pentru sufletul meu,  au fost folositoare. O iubesc asa cum e, cu moarte, cu un sfarsit, dar stiu ca a existat un inceput si o noua sansa la fiecare capitol pe care-l credeam incheiat. Tot stresul si toate actiunile care se petrec in jurul nostru fac farmecul acestei minunatii pe care o traim, ne fac pe noi sa vrem sa transformam ceva rau in ceva bun, sau de multe ori sa stricam ceva. Suntem oameni si gresim, dar avem inca sansa sa reparam gresala. 
     Libertatea pe care am ales-o si schimbarea pe care inca o traiesc m-au facut sa apreciez mai mult oamenii care merita fiecare picatura de dragoste pe care le-o ofer si nu regret nici o secunda plecarea unor persoane din viata mea, care poate au luat o intorsatura inconstienta. Sunt fericita ca ma aflu acum, aici, in postura asta, in familia pe care o am, cu prietenii putini care-mi sunt alaturi, cu drama care da farmec mersului meu zilnic...
     Eu am ales sa traiesc schimbarea fara sa ma gandesc la consecinte. O schimbare a carei lovituri le simt uneori, o schimbare cu muzica trista, alteori vesela, dar e o schimbare, o schimbare pe care o traiesc, pe care stiu ca am sansa sa o prelucrez asa cum imi doresc... Tu ce alegi?

E noapte

     E noapte, iar maine are sa urmeze o zi destul de lunga, iar cu cat incerc sa gasesc ramura din care provine fiecare  mic detaliu ce ar trebui realizat in timpul ce se presupune ca-mi sta in fata, cu atat imi dau seama de complicatia lucrurilor atat de simple din viata mea si realizez ca mintea mea nu poate sa dezlege misterele urmatoarei secunde, urmatorului minut, urmatoarei ore, zile sau luni. Ea e are doar speranta zilei de maine si e constienta de nesiguranta unui viitor, practic inexistent.

     Daca ea nu are siguranta unei continuari, ma intreb oare de ce continua sa viseze la inca o zi de ploaie, la o alta raza de soare? De ce incearca sa imbine culorile unui alt rasarit? De ce deseneaza un apus care poate nu o sa apara? De ce continua sa cantareasca faptele ce ar trebui sa aiba loc in acea nesiguranta? De ce continua sa imparta si sa desparta pana ce isi da seama ca raspunsul nu e prezent?

     Da, noi oamenii si alcatuirea noastra perfecta in imperfectiunea ei suntem atat de ciudati. Cum oare am putea opri sangele sa mai alerge prin trupul nostru atat de firav? Cum oare i-am putea spune creierului galagios sa taca sau subconstientului sa nu ne mai judece? Cum am putea noi sa oprim emotiile care accelereaza viteza inimii noastre?

     E atat de tarziu, iar mintea mea are atat de multe intrebari cu raspuns, intrebari fara raspuns, nici ea nu mai stie. E noapte si e frig, iar luna nu s-a obosit sa ma onoreze cu prezenta ei unica pe care altadata o vedeam cu usurinta si ii simteam lumina moale pe fata mea trista in timp ce ma scufundam intr-un somn adanc. 

     E noapte si e frig, dar ma ascund sub plapuma mea, invelindu-mi corpul obosit pana ce-mi simt picioarele jucause si mainile uscate si reci din nou calde. Ma simt in siguranta acum. Ascult linistea intrerupta de sunetele incete care-mi lovesc pieptul. Acum stiu ca inima mea e treaza, iar eu adorm...

Draga jurnalule,

     Totul e sec si parca nimic nu mai are sens, nimic din ce conta inainte nu mai conteaza acum. Sunt constienta de faptul ca drumul nu s-a schimbat, dar pasagerii au plecat, iar ceea ce conteaza cu adevarat e ca eu sunt in acelasi tren care nici macar nu stiu unde ma duce sau daca ma duce. Stiu doar ca e intr-o continua alergare sa ajunga la un tel pe care eu una, in momentul de fata nu sunt in stare sa-l concep. 

     Ma contrazic pe zi ce trece tot mai mult si ma lupt sa redevin macar o frantura din cea care eram inainte, dar stiu ca nu se mai poate. S-a complicat totul si da, 'asta e viata' e o mare minciuna deoarece viata nu e asa. Noi ne facem viata, de noi depind lucrurile bune sau mai putin bune care se petrec in noi, cu noi si despre noi. Mereu incercam sa dam vina pe ceva sau pe cineva fara sa constientizam ca de cele mai multe ori noi suntem principalii vinovati, dar cum am putea sa ne asumam greselile cand e mult mai usor sa observam pasi sau miscari gresite ai celor din dreapta, stanga sau fata noastra... Nu stiu ce ar mai putea interveni in viata mea, dar stiu ce a disparut si ceea ce imi lipseste. As vrea sa ma ascund intr-un loc si daca l-as putea alege, ar fi copilaria, cea mai frumoasa etapa din viata mea unde era liniste, era o lume plina de papusi, ursuleti si iepurasi, locul in care visam la ce vreau sa devin, la ceea ce vreau sa fac  si culmea, exista un tel, o idee, un vis, exista ceva. 

Noi inceputuri...

     A trecut ceva timp de cand nu am mai scris nimic, dar am asteptat sa vad cum se misca lucrurile din viata mea, ce intorsatura se gandesc sa ia si se pare ca nu s-a schimbat mai nimic, inafara faptului ca am calcat pe pragul noului an cu bine, intampinand toate peripetiile ce au sa urmeze impreuna cu familia mea si cativa prieteni apropiati noua, intr-un cadru linistit. 

     Nu as putea spune ca am planuri pentru acest nou capitol din viata mea. Vreau doar sa traiesc prezentul asa cum este el si asa, voi stii cum trebuie sa actionez si ce trebuie sa fac cu privire la fiecare mic detaliu ce o sa intervina...

     Bine-nteles ca fiecare persoana cu care am vorbit pana acum are ceva in minte, macar o schita, dar eu raman blocata, rezumandu-ma si bucurandu-ma de ideile minunate care pot iesi din mintea unei creaturi iesite din aceeasi mana ca fiecare alta fiinta sau lucru, dar cu o insemnatate mai mare.

     Incerc sa ies din ceata pe care o vad acum inaintea ochilor, incerc sa aprind o lumina in tot acest intuneric, incerc sa nu raman constanta, sa fac ceva, sa ies la suprafata sau cel putin sa incerc sa raman pe o linie de plutire. :) Nu-mi doresc deocamdata nimic mai mult, decat sa vad ca toate lucrurile din jurul meu progreseaza si ajuta la o lume mai buna si toate ideile din mintea voastra sa iasa la lumina, sa devina niste realizari de succes...

     Stand, urmarind si privind toamna aurie si rece ce se scurge, fiecare frunza care zboara, constientizand ca nu va mai fi niciodata in acelasi loc sau forma, ma gandesc cat de mult o sa-mi lipseasca acest peisaj, care pleaca, vine, dar niciodata nu ramane. 
     Ma gandesc oare, daca mi-ar simti si mie cineva lipsa, macar o frantura de om, la fel cum simtim si noi lipsa ploilor dese si line de toamna care formeaza cantecul imbietor, linistit si apetisant al serii, care mangaie somnul si unge visele cu stropi reci... 
     Oare las si eu in urma mea cum lasa toamna, culori de frunze, aruncate de vant in drum, dand fiecaruia un zambet pe fata, constientizand ca este martor unui tablou unic? 
     Raman si eu in mintea cuiva, cum ramane fiorul vantului calator prin parul fin si catifelat a unei vieti ce incearca sa atinga infinitul?...
     Las eu oare o amintire curata si limpede ca a unei dimineti tarzii, impletite cu ceata fumurie si muntii ce se-agata de cerul tainic, uitand sa lase loc si soarelui?
     Lasam noi in urma noastra clipe, portrete, amintiri de neuitat? Lasam noi ceva in urma noastra, sau ramanem un vuiet trecator care pleaca din vietile altora? Suntem noi o toamna placuta pentru cei din jur, sau... Sau mai bine nu incercam sa fim ceva si ne intoarcem la visele noastre imbibate in fum si praf...

     Nici nu stiu cum sa incep sa-mi scriu gandurile, nici nu stiu cum sa le enumar, nici nu stiu cum sa le exprim, nici nu stiu cum sa le pronunt, stiu doar ca le am si se lupta din greu sa iasa afara, sa nu mai fie blocate intr-o minte facuta praf de regrete.
     Bine-nteles ca ma lupt din greu sa fiu persoana careia nu-i pasa si nu se gandeste la consecinte, o persoana pe care nu o intereseaza ce cred sau ce spun altii despre ea, dar pe cand sa cred ca pot deveni acea 'ea', ma pierd si ma scufund in pacate, greseli si ramuscari.