Draga jurnalule,

     Totul e sec si parca nimic nu mai are sens, nimic din ce conta inainte nu mai conteaza acum. Sunt constienta de faptul ca drumul nu s-a schimbat, dar pasagerii au plecat, iar ceea ce conteaza cu adevarat e ca eu sunt in acelasi tren care nici macar nu stiu unde ma duce sau daca ma duce. Stiu doar ca e intr-o continua alergare sa ajunga la un tel pe care eu una, in momentul de fata nu sunt in stare sa-l concep. 

     Ma contrazic pe zi ce trece tot mai mult si ma lupt sa redevin macar o frantura din cea care eram inainte, dar stiu ca nu se mai poate. S-a complicat totul si da, 'asta e viata' e o mare minciuna deoarece viata nu e asa. Noi ne facem viata, de noi depind lucrurile bune sau mai putin bune care se petrec in noi, cu noi si despre noi. Mereu incercam sa dam vina pe ceva sau pe cineva fara sa constientizam ca de cele mai multe ori noi suntem principalii vinovati, dar cum am putea sa ne asumam greselile cand e mult mai usor sa observam pasi sau miscari gresite ai celor din dreapta, stanga sau fata noastra... Nu stiu ce ar mai putea interveni in viata mea, dar stiu ce a disparut si ceea ce imi lipseste. As vrea sa ma ascund intr-un loc si daca l-as putea alege, ar fi copilaria, cea mai frumoasa etapa din viata mea unde era liniste, era o lume plina de papusi, ursuleti si iepurasi, locul in care visam la ce vreau sa devin, la ceea ce vreau sa fac  si culmea, exista un tel, o idee, un vis, exista ceva.