E noapte

     E noapte, iar maine are sa urmeze o zi destul de lunga, iar cu cat incerc sa gasesc ramura din care provine fiecare  mic detaliu ce ar trebui realizat in timpul ce se presupune ca-mi sta in fata, cu atat imi dau seama de complicatia lucrurilor atat de simple din viata mea si realizez ca mintea mea nu poate sa dezlege misterele urmatoarei secunde, urmatorului minut, urmatoarei ore, zile sau luni. Ea e are doar speranta zilei de maine si e constienta de nesiguranta unui viitor, practic inexistent.

     Daca ea nu are siguranta unei continuari, ma intreb oare de ce continua sa viseze la inca o zi de ploaie, la o alta raza de soare? De ce incearca sa imbine culorile unui alt rasarit? De ce deseneaza un apus care poate nu o sa apara? De ce continua sa cantareasca faptele ce ar trebui sa aiba loc in acea nesiguranta? De ce continua sa imparta si sa desparta pana ce isi da seama ca raspunsul nu e prezent?

     Da, noi oamenii si alcatuirea noastra perfecta in imperfectiunea ei suntem atat de ciudati. Cum oare am putea opri sangele sa mai alerge prin trupul nostru atat de firav? Cum oare i-am putea spune creierului galagios sa taca sau subconstientului sa nu ne mai judece? Cum am putea noi sa oprim emotiile care accelereaza viteza inimii noastre?

     E atat de tarziu, iar mintea mea are atat de multe intrebari cu raspuns, intrebari fara raspuns, nici ea nu mai stie. E noapte si e frig, iar luna nu s-a obosit sa ma onoreze cu prezenta ei unica pe care altadata o vedeam cu usurinta si ii simteam lumina moale pe fata mea trista in timp ce ma scufundam intr-un somn adanc. 

     E noapte si e frig, dar ma ascund sub plapuma mea, invelindu-mi corpul obosit pana ce-mi simt picioarele jucause si mainile uscate si reci din nou calde. Ma simt in siguranta acum. Ascult linistea intrerupta de sunetele incete care-mi lovesc pieptul. Acum stiu ca inima mea e treaza, iar eu adorm...