Stand, urmarind si privind toamna aurie si rece ce se scurge, fiecare frunza care zboara, constientizand ca nu va mai fi niciodata in acelasi loc sau forma, ma gandesc cat de mult o sa-mi lipseasca acest peisaj, care pleaca, vine, dar niciodata nu ramane. 
     Ma gandesc oare, daca mi-ar simti si mie cineva lipsa, macar o frantura de om, la fel cum simtim si noi lipsa ploilor dese si line de toamna care formeaza cantecul imbietor, linistit si apetisant al serii, care mangaie somnul si unge visele cu stropi reci... 
     Oare las si eu in urma mea cum lasa toamna, culori de frunze, aruncate de vant in drum, dand fiecaruia un zambet pe fata, constientizand ca este martor unui tablou unic? 
     Raman si eu in mintea cuiva, cum ramane fiorul vantului calator prin parul fin si catifelat a unei vieti ce incearca sa atinga infinitul?...
     Las eu oare o amintire curata si limpede ca a unei dimineti tarzii, impletite cu ceata fumurie si muntii ce se-agata de cerul tainic, uitand sa lase loc si soarelui?
     Lasam noi in urma noastra clipe, portrete, amintiri de neuitat? Lasam noi ceva in urma noastra, sau ramanem un vuiet trecator care pleaca din vietile altora? Suntem noi o toamna placuta pentru cei din jur, sau... Sau mai bine nu incercam sa fim ceva si ne intoarcem la visele noastre imbibate in fum si praf...